În urmă cu aproape 4 ani am scris un articol intitulat “10 lucruri pe care un misionar nu le spune“. Dacă încă nu l-ați citit, vi-l recomand din toată inima, însă la punctul 7 am scris: Mersul “acasă” necesită multă muncă. Pentru că anul acesta plănuim o vizită în România, aș vrea să îmi deschis puțin sufletul înaintea voastră, a cititorilor, pentru a vă face să înțelegeți mai bine ce înseamnă pentru noi o astfel de călătorie.
Prin harul lui Dumnezeu avem aproape 10 ani în lucrarea din Malawi, un timp lung în care am experimentat tot felul de situații și emoții. Misionarii se întorc în mod regulat din diferite motive, fie ele financiare, medicale, emoționale, spirituale sau altele, iar din câte am citit – și urmăresc câteva bloguri ale misionarilor – nimeni nu merge acasă doar din plăcerea de-a călători.
Bineînțeles că nu toată perioada în care un misionar este plecat în țara lui de origine este una grea, există multe părți bune și frumoase, însă în aceste rânduri vreau să vedeți ce simțim noi atunci când trebuie să mergem înapoi în România.
Anul acesta, prin harul și cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi în România pe perioada verii. Motivele sunt mai multe, însă printre cele mai importante aș enumera: Lita trebuie să facă câteva investigații cu privire la o posibilă boală de piele, Ethan are nevoie destul de urgentă de o examinare prin rezonanță magnetică (pe Facebook am spus puțin despre căzătura care a avut-o și lovitura puternică la cap), apoi actele Litei expiră anul acesta iar lucrarea Speranță pentru Viitor din România are nevoie de prezența noastră anul acesta. Mai sunt câteva, însă pe scurt cam acestea ar fi motivele: medicale, administrative și cele care țin de lucrare.
Pregătirea
Pregătirea pentru călătorie începe practic cu căutarea biletelor de avion; în cazul nostru acest lucru s-a întâmplat deja cam pe la mijlocul lui ianuarie. Odată cumpărate biletele, parcă deja totul devine realitate și începem să ne gândim la călătorie, la ce va fi în România, la întoarcere, la cum vor fi lucrurile aici în absența noastră, la tot ceea ce trebuie să rezolvăm, ș.a.m.d.
Odată ce ziua plecării se apropie, noi trebuie să ne asigurăm că lucrarea din Malawi continuă în ritm normal în absența noastră. Pentru noi, România nu poate fi considerată o vacanță, ci muncă în plus făcută de la distanță. Stanley, Misozi sau Tendai sunt tineri foarte capabili, însă ei au în continuare nevoie de călăuzire și asistență. Un misionar se poate asemăna cu un doctor în gardă; la orice oră din zi sau din noapte trebuie să fim gata să răspundem la nevoie, fie că suntem în Malawi sau în România.
Partea logistică
Un lucru pe care nu știu câți dintre voi îl știți este că noi nu avem un loc al nostru în România, o casă, un apartament sau o colibă care să o numim “a noastră”. Ca și tată și soț, una dintre îngrijorările pe care le am cu privire la timpul nostru în România este unde îmi voi duce familia. Dumnezeu a purtat de grijă de fiecare dată, însă nu pot să nu mă gândesc la această parte logistică. De fiecare dată încerc să spun la câți mai mulți oameni despre nevoia de a avea un loc de stat în cele 3 luni, însă știu că nu toată lumea vrea sau are chef să ne audă. În fiecare an auzim de frați și surori din biserică care au plecat în străinătate și a căror locuințe sunt libere, însă nimeni nu pare a fi gata să găzduiască o familie de misionari.
Așa cum am spus, Domnul a purtat de grijă de fiecare dată și am găsit chirii unde să stăm, însă și acestea par a fi tot mai greu de găsit. Proprietarii de locuințe caută chiriași pe termen lung, și mulți strâmbă din nas când aud că noi avem nevoie de doar 3 luni. Mai este apoi problema instabilității și a disconfortului de a locui în alt loc de fiecare dată. Puținele lucruri pe care le avem în România, și care încap în 2 cutii de plastic, trebuie cărate, duse și aduse de fiecare dată când ne mutăm. Nu putem niciodată avea un pat al nostru (de multe ori am fost nevoiți chiar în chirii să dormim pe saltele gonflabile, pe jos) și, cu copii mici, există întotdeauna frica că vom strica ceva.
Mai este apoi problema transportului. Cu toate actele, vizitele la biserici și tot ceea ce avem de făcut, mersul pe jos sau cu trenul ar fi pur și simplu imposibil. De fiecare dată avem nevoie de o mașină, astfel încât timpul nostru scurt în România să fie folosit cât mai eficient. Dacă am sta 1 an ne-am descurca, însă perioade scurte de timp necesită mijloace de transport rapide și eficiente. Am încercat să cer mașini de câteva ori, însă nici măcar cei care dețin 2-3 autoturisme nu vor să se despartă de unul nefolosit.
Partea emoțională
Ajunși în România urmează partea cea mai grea din punct de vedere emoțional: reîntâlnirea cu frații, surorile, familia, prietenii. Poate credeți că întâlnirile acestea sunt ușoare, însă ele nu sunt. Cu siguranță că toți se bucură să ne vadă, însă simțim imediat cum există un fel de prăpastie între noi și ei. Știți de ce? Pentru că timpul a trecut și fiecare dintre noi ne-am schimbat. Nu pot da vina pe nimeni pentru că noi suntem aceia care i-am lăsat pe toți datorită chemării pe care o avem, însă adevărul rămâne același. De-a lungul anilor am pierdut prieteni datorită faptului că ei au trecut prin probleme, experiențe, bucurii sau alte situații și noi nu am fost acolo.
Haideți să vă explic asta altfel. Un om Albastru dintr-o țară de oameni Albaștri s-a dus ca și misionar într-o țară cu oameni Galbeni. La început i-a fost greu, ca și Albastru printre Galbeni; nu a înțeles cultura, tradițiile, limba sau modul Galbenilor de gândire. Totuși, după câțiva ani printre Galbeni, omul Albastru a început să înțeleagă limba, să învețe câteva lucruri din cultura lor și să se integreze. Într-o zi, uitându-se în oglindă, omul Albastru a realizat că a devenit Verde. Fiind Verde, viața lui printre Galbeni a fost acum puțin mai ușoară. După mulți ani, misionarul nostru s-a întors înapoi în țara lui de oameni Albaștri și, spre surprinderea lui, nimeni din această țară nu îl înțelege și nu vrea să fie cu el pentru că… el este acum Verde într-o țară de oameni Albaștri.
Odată ce ai slujit pe termen lung într-o cultură total diferită, devii un alt om. La unele întâlniri simțim imediat prăpastia despre care spuneam și cum parcă nu există subiecte de discuții între noi și ei. Oamenii nu știu prin ce am trecut, nu știu ce să ne întrebe și sunt unii care au concepția greșită că noi suntem doar în căutarea banilor. Nimic mai neadevărat, tot ce vrem este să fim tratați ca și oricare alt om. Nu suntem sfinți dacă suntem misionari, și nu vrem să vorbim doar despre misiune. Avem și noi lucruri favorite și putem discuta despre tot felul de subiecte.
Poate veți spune că păstorii din România ar trebuie să aibă mai multe subiecte de discuții cu noi, deoarece suntem cu toții slujitori, însă lucrurile nu sunt așa de simple nici la acest aspect. Păstorii din România nu îi tratează pe misionari ca slujitori egali cu ei, iar adevărul este că un păstor are cu totul alte probleme slujind în România în comparație cu noi slujind aici în Malawi. În ziua de astăzi foarte puțini păstori au plantat vreo biserică, iar cei mai mulți dintre ei nu au făcut niciodată în viața lor misiune. Mai sunt unele biserici care văd lucrarea misionarilor ca și ceva extra-bisericesc, în timp ce misiunea ar trebuie să fie cea mai importantă lucrare a fiecărei biserici.
Timpul
Unul dintre inamicii noștri cei mai mari de fiecare dată când suntem în țară este timpul. Lucrarea din Malawi are nevoie de noi aici, în timp ce viața și problemele ei ne cer să fim în România. Nu am putut niciodată să închid telefonul și să nu mă intereseze de ceea ce se întâmplă în lucrarea din Africa. Pe lângă toate problemele din România, mai trebuie și să mă asigur că toate continuă într-un ritm bun în Malawi.
Nu știu alții cum sunt, însă în cazul nostru, atunci când suntem în România practic slujim în două țări în același timp. Nu o dată a trebuit să rezolv o problemă în Malawi, în timp ce mă pregăteam pentru o prezentare a lucrării în România.
Rămâne apoi problema celorlalte lucruri care trebuiesc rezolvate: acte, pașapoarte, programări, etc. Anul trecut, spre exemplu, am aflat abia în ultimul moment că în Baia Mare nu se mai pot face programări la Pașapoarte din incinta instituției, ci doar online. Am fost nevoiți să ne facem programare în Satu Mare, pentru că doar acolo am mai găsit zile disponibile. Dacă știam de dinainte puteam să facem programări din timp, însă nimeni nu ne-a spus și nici în ziarele online nu am văzut.
Doresc să închei aici acest articol pentru că deja este mai lung decât aș fi dorit să fie. Sper totuși că am reușit să vă deschid o mică fereastră prin care să puteți vedea ce se întâmplă în viața și inimile misionarilor atunci când ei trebuie să facă vizite în România. Cu siguranță că fiecare misionar este diferit, însă sunt aproape sigur că toți cei care au mai mult de 7 ani de misiune externă vor fi de acord cu mine. Dau slavă lui Dumnezeu pentru cei care ne ajută și ne fac viața mai ușoară atunci când călătorim. Articolul acesta nu l-am scris ca să mă plâng, ci ca să vă arăt ce se întâmplă în sufletele noastre. Noi rămânem determinați să îL slujim pe Dumnezeu, știind că răsplata o vom primi când vom ajunge la adevărata noastră CASĂ – cea pregătită de Domnul Isus.