În această postare vreau să vă povestesc detailat situația prin care am trecut cu băiețelul nostru, Ethan, ce s-a întâmplat și care sunt câteva nevoi și motive specifice de rugăciune.
Totul a început vineri după-masa, atunci când am observat că băiețelul nostru de numai 1 an nu se simte prea bine. El este de obicei foarte activ și foarte atent, tipul de copil căruia nimic nu îi scapă. Îi place să se joace tot timpul și să exploreze, chiar să împingă limitele. Vineri, însă, am observat că ceva nu e bine. Era într-o stare mai moleșită, plângea tot timpul și obrajii îi erau albi. Lita a observat că scaunul îi era puțin moale, însă nu am considerat să fie diaree. La început nici unul dintre noi nu am considerat să fie ceva grav, demn de a merge la spital, mai ales că spitalul și clinicile de aici din Zomba sunt așa cum sunt.
Lita i-a dat puțin paracetamol pentru copii, după care Ethan s-a simțit mai bine, și spre seară a adormit. Sâmbătă dimineața s-a trezit foarte devreme, strigând într-una, și după scurt timp ne-am dat seama că e încă foarte obosit, semn că nu a dormit bine în noaptea de dinainte. Obrajii îi erau iarăși decolorați, iar pielea îi era fierbinte. Ciudat, nici unul din cele două termometre nu a înregistrat o temperatură mare, însă Ethan era clar fierbinte la atingere. Lita a încercat să îi dea de mâncare, însă cu greu a înghițit puțin, după care a vărsat totul. Prima dată a fost un vărsat “normal” pentru copiii mici, însă al doilea a fost cu multă forță și ne-am decis să îl ducem la clinică. Spitalele din Zomba sunt surse de infecții, pereții și podelele sunt foarte murdare. Nu am vrut să mergem toți acolo, de aceea am decis ca Lita să meargă singură cu Ethan, în timp ce eu să stau acasă cu fetele. Nu o dată ni s-a întâmplat să mergem acolo sănătoși și vreunul dintre noi să vină acasă cu ceva virus.
Zis și făcut, Lita s-a dus acolo, însă neglijența medicală de acolo a fost ceva ce nu am văzut de multă vreme. A fost imediat după pauza de prânz, și probabil fiecare se bucura încă de o masă bună. Lita a stat aproape 1 oră așteptând să îl vadă pe doctor. După ce într-un final a intrat în cabinet, a descoperit că toate uneltele medicale lipsesc cu desăvârșire, inclusiv personalul medical calificat.
Pentru început, doctorul nu era doctor ci doar un proaspăt student de la medicină, un tânăr fără nici o experiență. Știu că și ei trebuie să învețe, însă de obicei această practică se face alături de un medic rezident, nu singur, de capul lui. Studentul nostru pe post de doctor căuta tot timpul pe Google simptomele pe care Lita i le spunea, încercând să înțeleagă ce fel de boală ar putea fi.
De pe Google și-a dat seama că s-ar putea să fie laringită sau ceva infecție la urechi, însă lipsa uneltelor de bază l-a împiedicat să verifice. Nu știu termenii medicali, însă clinica noastră nu a avut nici măcar aceea “lingură” pe care doctorii o folosesc ca să se uite în gât. Și dacă o aveau, nu era curent electric, iar clinica noastră nu a considerat necesar să aibă un generator. Nici ca să se uite în urechi nu a putut, pentru că i-a lipsit unealta necesară ca să facă acest lucru.
Mai mult, nici măcar asistentele nu sunt asistente, ci simple femei de serviciu care fac de toate și nimic bine. Am înțeles că acolo există doar o asistentă medicală calificată, restul sunt femei pregătite “din mers”. Aparatura a existat cândva, însă probabil a fost furată. Lipsa fondurilor a dus la acel personal necalificat care, după părerea mea, face mai mult rău decât bine. Omul bolnav pierde bani și timp prețios acolo, crezând că poate fi ajutat, timp care de multe ori poate însemna diferența dintre viață și moarte.
Fără curent, fără doctori, fără asistente, fără echipament medical, nimeni nu a știut să ne spună nimic, ba încă au ajuns la concluzia că orice ar fi, deși nu știau exact, nu e grav, și au lăsat-o pe Lita să se întoarcă acasă. În timp ce se pregătea să plătească (pentru nimic), Ethan a avut prima convulsie. A fost dusă iarăși în cabinet, acolo unde Ethan a continuat să aibă convulsii, iar femeile de serviciu îmbrăcate în halat alb discutau care sunt opțiunile. În acest moment Lita m-a chemat urgent, iar când am ajuns fiecare își vedea de treaba lui, în timp ce Lita era albă ca varul. S-a speriat rău, și la fel și eu. În acest moment Ethan era pe jumătate mort parcă, letargic, fierbinte la atingere și clar foarte bolnav.
Doctorul m-a luat deoparte să îmi explice teoria relativității și care ar putea fi problemele, însă nimic concret. Direct și probabil nu prea respectuos i-am spus că treacă direct la subiect pentru că bebelușul nu arată bine. Abia atunci a recunoscut că defapt nimeni nu știe nimic și că nu mă pot ajuta. După 3 ore, după teste de sânge și înțepături peste înțepături, nimeni nu știe nimic. L-am întrebat dacă e mai bine să îl duc în Blantyre, un oraș aflat la aprox. 64 km de noi, și el mi-a spus că e cea mai bună soluție.
Ca să înțelegeți situația de aici, în Zomba nu avem număr de urgență gen 112 sau 911. Nu există o ambulanță pe care să o chemăm să ne ducă de urgență la un alt spital. Dacă ești bolnav trebuie să te descurci. Îmi aduc aminte când cineva a aprins un foc mare aici pe proprietate și mașina de pompieri m-au pus să plătesc apa consumată. Da, asta e Zomba.
Revenind la subiect, l-am luat pe Ethan în brațe și gata să plec în Blantyre, când doctorul mi-a spus că ar fi bine să îi pună o perfuzie pentru că e foarte deshidratat. Din păcate am acceptat, știind că dacă vor reuși va fi de ajutor. M-am înșelat, pentru că aceleași femei de serviciu habar nu aveau ce să facă și nu au reușit să găsească o venă. Am înțeles că e mai greu la copii, însă un asistent sau o asistentă pregătită știe că se pot folosi inclusiv venele de la picior. Femeile noastre care abia știu să învârtă mătura au rămas șocate la o astfel de sugestie și au continuat încăpățânate să caute vene în mână. Căutarea respectivă s-a făcut cu acul, înțepându-l pe bietul copil când într-un loc, când într-altul, fără nici un rezultat. Ethan era deja extrem de slăbit și abia reușea să plângă de durere. M-am supărat și le-am spus să ne lase în pace, l-am luat pe Ethan și am fugit către Blantyre.
Imediat după ce l-am pus în scaun, Ethan a închis ochii și ne-am dat seama că trebuie să ajungem la un spital urgent. Lita s-a dus pe banchetă să se asigure tot timpul că Ethan e ok. Au fost printre cele mai înfricoșătoare momente din viața mea, neștiind sigur dacă vom ajunge în Blantyre cu un copil bolnav sau cu unul mort.
Pe tot parcursul drumului, Ethan abia dacă a scos un sunet, însă ne-am grăbit așa cum am putut noi mai bine (140 km/h pe drumuri de Africa) și în 30-40 minute am ajuns la spitalul privat Mwaiwathu din Blantyre. Unii spun că e cel mai bun spital din Malawi, iar Ethan a avut nevoie în acest moment de ceva urgent. L-am dus direct la urgențe, însă imediat am înțeles că doctorul anestezist nu era la spital. Fiind sâmbătă după-masă, toți doctorii erau deja acasă, însă atât el cât și doctorul de la pediatrie au răspuns în timp util și au venit să îl vadă pe Ethan. Doctorul anestezist a fost cel care i-a pus perfuziile, în timp medicul pediatru i-a făcut testele de sânge.
Prima perfuzie a fost glucoză, adică apă dulce, iar după ce au venit analizele, i-au schimbat perfuzia în apă sărată. Conform analizelor, nivelul de sodiu din sânge a fost sub cel normal, iar fără aceea perfuzie lucrurile s-ar fi putut complica rău de tot. Din câte am înțeles, convulsiile au fost din pricina nivelului scăzut de sodiu. Acest mineral este extrem de important, și lipsa lui poate afecta inclusiv activitatea cerebrală, iar acest lucru duce la convulsii, comă și chiar moarte.
Toată noaptea Ethan a fost sub perfuzii, însă starea lor s-a îmbunătățit încet dar sigur. A fost o noapte albă, atât pentru el cât și pentru noi, părinții. Fiind salon pentru copii, paturile era prea mici, așa că Lita a stat pe o bancă, lângă patul lui, iar eu pe unde am putut. După 12 noaptea am încercat să dorm puțin în mașină, bănuind că în ziua următoare vom fi lăsați să plecăm acasă și că va trebui să conduc înapoi spre casă. Din păcate țânțarii africani nu m-au lăsat să dorm nici măcar în mașina cu geamurile ermetic închise, așa că m-am foit și m-am învârtit toată noaptea. Lita a reușit într-un final să se așeze jumătate pe pat, jumătate pe bancă, și s-a odihnit puțin, alături de Ethan care se făcea tot mai bine.
Duminică dimineața ne-a găsit mai obosiți decât înainte, însă ne-am bucurat până la lacrimi să ne vedem puiul bine, bucuros și jucându-se. Deși încă supărat din pricina perfuziei, totuși am putut observa cum situația lui era bună și cum se simțea mult mai bine. Doctorii au vrut să facă încă o serie de analize, pentru a se asigura că nivelul de sodiu din sânge era acum normal și că nu era alte probleme. Fiind duminică, probabil că cei de la laborator erau plecați, așa că rezultatele au venit abia la ora 14:00. Ethan deja se simțea bine și voia neapărat să se dea jos din pat, să umble, să exploreze, să fie iarăși copilașul care este. Din pricina perfuziei la care era încă legat nu am putut să îl lăsăm. Deși e greu să ții un copil energetic legat la pat, ne-am bucurat că acum era energetic și rugăciunea noastră este ca să nu îl mai vedem niciodată letargic sau bolnav.
Așa cum probabil ați putut deja observa, situația spitalelor din Malawi în general și din Zomba în special nu este bună. Lipsește nu doar aparatura de specialitate, dar lipsesc și uneltele de bază. Ba mai mult, în unele clinici nu există curent electric constant, în timp ce spitalul public este deconectat de la apă. Tot acolo lipsește spirtul, lipsesc medicamentele iar pacienții nu au nici măcar săpun la baie.
Malawi are nevoie de doctori. La cei peste 16 milioane de cetățeni avem doar 177 de specialiști și un total de doar 459 de doctori și asistenți medicali calificați. Conform Organizația Mondială a Sănătății, Malawi are doar 1.9 doctori și 28 asistente și moașe pentru fiecare 100.000 oameni. În contrast, România are aproape 245 doctori la fiecare 100.000 oameni iar UK 280.
Familia noastră suntem mai mult decât binecuvântați chiar aici, în această țară. Noi avem acces la internet, avem acces la frați, surori și prieteni cu cunoștințe medicale sau de orice altă natură. Avem mașină, avem bani și avem acces la spitale private, și toate acestea nu din cauza noastră, ci din pricina Domnului și a celor care ne susțin pe noi și lucrarea de aici. Da, cel mai bun spital din Malawi probabil nu se compară cu cel mai rău din America, însă noi avem acces la ce e mai bun aici, pe când oamenii printre care slujim nu au, iar acest lucru ne doare cel mai tare. Dacă orice alt copil Malawian ar fi avut ceea ce Ethan a avut, sunt aproape sigur că astăzi am fi avut o înmormântare. Oamenii din sate precum Kachere trăiesc fără să vadă măcar o dată în viața lor un spital sau un medic. Dacă au nevoie de îngrijire medicală, ambulanța nu vine, și ei sunt nevoiți să meargă pe jos. Da, am întâlnit o femeie care a mers 6 ore pe jos din Kachere până aici în Zomba. Am întâlnit un cuplu care a venit 2 zile pe jos din Liwonde până în Zomba, o distanță de aproape 1 oră cu mașina.
Noi avem. Ei nu au. Rugăciunea mea este ca Domnul să ne trimită un asistent medical sau o asistentă. Avem nevoie de un doctor-misionar, cu care să înființăm o clinică. Știu, acest lucru nu va însemna bani sau un salariu, ci doar slujire acolo unde este nevoie. Experiența probabil că va fi câștigată și va putea fi de folos în viitor, însă totul se rezumă la nevoie. William Borden, un misionar în China, a spus la un moment dat: “Dacă 10 bărbați cară un trunchi mare de copac – 9 dintre ei capătul subțire și 1 bărbat singur la celălalt capăt gros – dacă vrei să ajuți, unde vei ridica?“ Bineînțeles, el se referea la numărul de slujitori ai Domnului din Est comparat cu numărul celor din Statele Unite, însă cred că în cazul nostru, citatul se aplică nu numai la nevoia de misionari, ci și la nevoia de doctori.
Dacă tu, ca și doctor sau asistent, vrei să ajuți acolo unde este nevoie, unde vei merge? Acolo unde sunt 280 la un capăt sau acolo unde sunt doar 2?
Vrem să vă mulțumim tuturor acelora dintre dumneavoastră care vă rugați pentru noi și care susțineți lucrarea financiar. Noi ne-am predat viețile pentru oamenii de aici din Malawi, știm că de multe ori e riscant, știm că putem chiar muri din cauze care ar putea fi probabil prevenit sau tratate în alte țări, însă suntem aici pentru că aici ne vrea Domnul. Dacă nu noi, atunci cine?
Vă mulțumim pentru că, datorită acestor rugăciuni și suport financiar, noi putem avea mașini, putem merge oricând în orice oraș și, la nevoie, chiar înapoi în România pentru tratament medical. Vă mulțumim pentru că vă rugați pentru noi și noi nu suntem pe atât de bolnavi pe cât ar trebui sau am merita.
Bineînțeles, TOTUL se datorează Domnului. Până și faptul că avem parteneri financiari este din cauză că Domnul a pregătit tot ceea ce avem noi nevoie aici. Numele Lui să fie glorificat!
Rugați-vă pentru noi!
Rugați-vă pentru Malawi!